Locuri Sfinte din România

Biserica Mănăstirii Moldoviţa. Bucovina. Moldova

Publicat de Gabriel Herea

Edificiul eclesial ce se păstrează până astăzi la Moldoviţa a fost construit de Petru Rareş în anul 1532 şi a fost pictat în anul 1537 (Fig. 104). Datorită unităţii dintre programul iconografic interior şi cel exterior şi stării de conservare mulţumitoare la exterior, am hotărât să analizăm mai atent acest monument. Legăturile teoretice ce le vom observa între diferitele compoziţii plastice de la Moldoviţa se întâlnesc şi la alte biserici din Moldova, ele făcând parte din soluţiile programul iconografic de tradiţie bizantină adaptat aici în timpul lui Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş. Prin urmare, concluziile interpretării iconologice asupra bisericii Bunei Vestiri de la Moldoviţa pot fi urmărite uşor la celelate monumente păstrate.

Note iconologice despre soluţiile plastice folosite în biserica Bunei Vestiri din Vatra Moldoviţei

Edificiul eclesial ce se păstrează până astăzi la Moldoviţa a fost construit de Petru Rareş în anul 1532 şi a fost pictat în anul 1537 (Fig. 104). Datorită unităţii dintre programul iconografic interior şi cel exterior şi stării de conservare mulţumitoare la exterior, am hotărât să analizăm mai atent acest monument. Legăturile teoretice ce le vom observa între diferitele compoziţii plastice de la Moldoviţa se întâlnesc şi la alte biserici din Moldova, ele făcând parte din soluţiile programul iconografic de tradiţie bizantină adaptat aici în timpul lui Ştefan cel Mare şi a lui Petru Rareş. Prin urmare, concluziile interpretării iconologice asupra bisericii Bunei Vestiri de la Moldoviţa pot fi urmărite uşor la celelate monumente păstrate.

1. Pregătirea biruinţei în spaţiul cale al primelor trei încăperi

Iconografia pridvorului, desfăşurată pe peretele de vest al bisericii şi pe cei patru stâlpi, interacţionează istoric şi simbolic într-un mod ce se mai întâlneşte doar la biserica din Humor[1]. Istoria creării omului, Istoria căderii omului şi Istoria omenirii  după cădere, pictate pe partea de vest a stâlpilor, sunt reprezentate în succesiune istorică. Toate aceste scene de pe registrele din partea de vest a stâlpilor sunt în relaţie simbolică cu Judecata de Apoi. Corelarea simbolică este întărită de poziţionarea scenelor cu ajutorul unei soluţii arhitectonice ce creează un spaţiu de prezentare a iconografiei astfel încât să fie posibilă  vizionarea din aceeaşi poziţie a celor două extremităţi ale existenţei materiale: „Începutul” şi „Sfârşitul”, raiul din care cade Adam şi Raiul în care sunt aşteptaţi urmaşii lui Adam. Iar aceasta se realizează evidenţiindu-se distanţa istorică dintre cele două momente cu ajutorul spaţiului interior al pridvorului. Juxtapunerea ciclului hristologic cu cel al Facerii (aşa cum apare în naosul bisericii de la Suceviţa n.n.) sau lecturarea iconografică simultană a Facerii şi Judecăţii de Apoi (aşa cum apare în pridvoarele cu stâlpi de la Humor şi Moldoviţa n.n.) sunt considerate de Anca Vasiliu mărturisiri ale unităţii simbolice dintre Adam cel vechi şi Adam cel nou, pridvoarele deschise adăugând acestei semantici şi o soluţie de comprimare simbolică a timpului şi a spaţiului material[2].

Feţele dinspre nord, est şi sud ale stâlpilor au permis inserarea unor scene care se integrează simbolic în contextul parcurgerii existenţei pământeşti. Este vorba despre Ciclul biruinţelor sfinţilor mucenici, Ciclul din viaţa Sfântului Nicolae, Ciclul minunilor Arhanghelului Mihail şi Vămile Văzduhului. Toate cele patru cicluri iconografice interacţionează cu Scena Judecăţii de Apoi, în contextul biruinţei asupra Antihristului. Cele patru cicluri iconografice prezintă biruinţe individuale asupra diferitelor metamorfoze ale Antihristului, iar Judecata de Apoi prezintă biruinţa definitivă asupra acestuia.

Teologic vorbind, raiul este obţinut de cei care au reuşit să învingă cele două forme de manifestare ale Antihristului: „profet mincinos”[3] şi „ucigaş”[4]. Antihristul este unealtă a diavolului şi lucrează pe pământ sub formele denunţate de textul biblic[5]. Victoria finală asupra diavolului este administrată de Arhanghelul Mihail[6], reprezentarea acestei profeţii existând în interiorul scenei Judecăţii de Apoi. Arhanghelul însă, prin misiunea ce îi este atribuită, lucrează şi în istorie, ajutând pe oameni să depăşească ispitele Antihristului. Aceasta este raţiunea interacţiunii Ciclulului minunilor Arhanghelului Mihail cu scena Judecăţii de Apoi.

Ciclul biruinţelor de pe faţa de Sud a stâlpului de Sud-vest, înfăţişează înfrângerea Antihristului sub forma sa de ucigaş. Împăraţii persecutori au fost consideraţi încă de la prima persecuţie unelte ale diavolului. Prin acceptarea martiriului cu credinţa în Învierea lui Hristos[7], mucenicii primesc cununa biruinţei[8] de la Dumnezeu. Aşa se explică schema iconografică în care Sfinţii Mucenici Dimitrie şi Mercurie ucid pe împăraţii ce i-au condamnat la moarte, când în istoria fizică s-a întâmplat invers. Reprezentarea Sfântului Gheorghe ucigând balaurul este o metaforă ce trimite direct la victoria asupra diavolului, al cărui simbol este balaurul[9].

Sfântul Nicolae este un sfânt foarte popular în evul mediu moldovenesc. Multe biserici construite în acea perioadă au fost închinate acestui sfânt. Recunoscut de tradiţia Bisericii ca participant la Sinodul Ecumenic din anul 325 de la Niceea, arhiepiscopului din Mira i se atribuie de tradiţie înfocate pledoarii antiariene. Din păcate actele Sinodului de la Niceea nu s-au păstrat, unii istorici îndoindu-se că ar fi existat consemnări oficiale ale şedinţelor[10]. Acest fapt a dat liber teoriilor istorice care susţin că Sfântul Nicolae nu a fost prezent la acest Sinod[11]. Această teorie va declanşa o dispută între istoricii români Vasile Drăguţ şi Sorin Ulea, primul folosindu-se de prezenţa Sfântului Nicolae la Sinod ca de un argument valid, al doilea negând această prezenţă[12]. Sorin Ulea vede în exploatarea imaginii Sfântului Nicolae în iconografia moldovenească medievală o expresie a luptei împotriva ereziilor confesionale. Fără să avem pretenţia de a clarifica disputa cu privire la prezenţa Sfântului Nicolae la Sinodul de la Niceea, dorim să menţionăm faptul că tradiţia iconografică din Moldova  susţine reprezentarea Sfântul Nicolae în compoziţiile ce surprind sinodul[13].

Sinodul îl condamnă pe Arie situându-l pe Nicolae în poziţia de biruitor. Nicolae devine astfel tip al biruitorului asupra ereziei, iar erezia este manifestare a Antihristului în ipostaza lui de mincinos[14]. În acest context semantic, Ciclul Sfântului Nicolae interacţionează cu Judecata de Apoi, unde ereticii şi persecutorii sunt pedepsiţi în focul iadului.

Importanţa pe care o dă iconografia moldovenească biruinţei asupra celor două metamorfoze ale Antihristului se deduce şi din lecturarea focului iadului. Persoanele aflate în râul de foc îndeplinesc criteriile pentru a fi considerate ipostaze ale Antihristului: sunt fie ucigaşi de creştini (Caiafa, Irod, Maximian, Mehmet etc.), fie mincinoşi (eretici: Arie, Nestorie, Macedonie etc.).

Scena cunoscută sub numele de Vămile Văzduhului este în directă legătură cu scena Judecăţii de Apoi. Argumentându-se pe o scriere apocrifă dezvoltată dintr-un paragraf al vieţii Sfântului Vasile cel Nou[15], compoziţia se păstrează destul de bine la Moldoviţa, Voroneţ şi Arbore. Este o temă eshatologică ce propune în mijlocul compoziţiei, un edificiu sub formă de turn cu mai multe etaje şi cu intrări din două părţi, edificiu necesar de tranzitat pentru sufletele ce doresc să ajungă la Hristos. Toate intrările în vămi sunt păzite de diavoli ce proclamă nişte filacterii cu înscrisuri false[16]. Sufletele oamenilor sunt însoţite de câte doi îngeri păzitori, iar deasupra edificiului în formă de turn este pictată o scară ce face legătura între Vămi şi cerurile deschise. Virgil Vătăşianu consideră evenimentul surprins de scena Vămile Văzduhului ca fiind o „peripeţie escatologică” şi vede compoziţia ca pe un produs artistic moldovenesc[17].

Vămile corespund  teologic cu Judecata Particulară care are loc imediat după moarte[18]. Judecata de Apoi corespunde teologic cu Judecata Universală care va avea loc la sfârşitul veacului[19]. Prin urmare cele două scene marchează existenţa sufletelor din momentul morţii trupului şi până la Judecata Universală. Nu putem fi de acord cu teoria lui Sorin Ulea care pe baza diferenţelor teoretice existente între Scara Virtuţilor şi Vămile Văzduhului postulează o ruptură între puterea politică şi curentul isihast monastic. Sorin Ulea susţine că s-a ajuns până acolo încât Petru Rareş „a respins net Scara şi accesoriile sale şi-n locul ei a cerut zugravilor laici să imagineze Vămile Văzduhului”[20]. Realitatea este că din punct de vedere al conţinutului moral, Vămile Văduhului sunt un pandant al Scării lui Ioan Sinaitul. Dacă în viziunea sinaitului se pune accentul pe virtuţile ce trebuie făcute pentru a ajunge în rai, în viziunea Sfântului Vasile cel Nou se pune accentul pe păcatele ce nu trebuie să le faci pentru a nu ajunge în iad. Pe treptele scării sunt inscripţionate 30 de virtuţi, pe când la porţile vămilor sunt inscripţionate peste 20 de vicii şi păcate[21]. După cum se vede, cele două compoziţii se completează şi nu se resping.

Două elemente simbolice plasate în cheile de boltă ale arcelor de sud (Mielul biruitor din Apocalipsă) şi nord (Tronul pregătit pentru judecată) interacţionează cu întreg ansamblul pridvorului de la Moldoviţa, întărind semnificaţiile eshatologice concluzionate mai sus.

Împărţirea liturgică a bisericii în două părţi[22]: spaţiul pregătirii (format în cazul bisericii din Vatra Moldoviţei din pridvor, pronaos şi gropniţă) şi naos-altar, influenţează împărţirea tematică a picturii exteriorare. Această interacţiune între arhitectură şi pictura exterioară se va întâlni la toate bisericile pictate integral la exterior. Spaţiul pregătirii este însoţit la exterior şi la interior de teme iconografice care prezintă faţete ale luptei pentru sacralizare, ale luptei împotriva potrivnicului. Lupta este imortalizată sub aspectul biruinţei, eveniment ce oferă scenei calitatea transcendentă necesară pentru a fi icoană.  

Dacă la interior spaţiul pregătirii începe în pridvor şi se termină la uşa de intrare în naos, la exterior acest spaţiu este cuprins între stâlpii pridvorului şi contraforţii dinspre vest ai absidelor laterale. Aceşti contraforţi marchează trecerea evidentă de la spaţiul iconografic dedicat luptei şi pregătirii pentru biruinţă, sub diferitele aspecte întâlnite în istoria biblică şi în tradiţie, la spaţiul icoanei Ierusalimului ceresc.

Patru cicluri iconografice sunt înfăţişate în spaţiul exterior al pronaosului şi gropniţei: Imnul Acatist şi Arborele lui Iesei pe faţada de sud, Viaţa Sfintei Fecioare Maria şi Propovăduirea celor 12 apostoli pe faţada de nord. Toate cele patru cicluri iconografice se integrează simbolic în contextul biruinţei credincioşilor asupra diferitelor expresii ale Antihristului.

Imnul Acatist al Buneivestiri este un ciclu iconografic ce urmăreşte tematic naraţiunea liturgică a Icoaselor şi Condacelor compuse în veacul al VII-lea al primului mileniu şi incluse în cartea Triodului[23]. Moment esenţial în istoria mântuirii, Bunavestire se constituie într-un prag între Vechiul şi Noul Testament. Capacitatea pe care o dovedeşte Fecioara Maria de a accepta conştient Întruparea[24] prin trupul său, este începutul biruinţei asupra păcatului lui Adam şi asupra diavolului ispititor. Fecioara devine uşă[25], pod şi scară[26] prin care se coboară darurile lui Dumnezeu, daruri ce se transformă în scară, pod şi uşă spre Dumnezeu, accesibile fiecărui om.

Evenimentul Buneivestiri creează premiza existenţei Bisericii biruitoare, drept urmare Maica Domnului este considerată Apărătoare şi Aducătoare de biruinţa[27]. Şi pentru a accentua ideile de „biruinţă” şi „protecţie”, scena este pusă în asociere cu Asediul Constantinopolului. Interacţiunea între evenimentul istoric al asediului şi “Acatistul Buneivestiri” este făcută şi de cartea Triodului[28]. Au existat mai multe asedii ale Constantinopolului în care oraşul a scăpat datorită intervenţiei divine. Sfintele odoare găzduite de cetate (Icoana nefăcută de mână a Fecioarei, Mandylionul, Haina Maicii Domnului), au adus asupra locuitorilor darul de biruinţa asupra răului ce i-a asediat cu ajutorul armelor sau a ispitelor.

Arborele lui Iesei este o compoziţie foarte complexă[29] ce se înscrie în paradigma biruinţei asupra depărtării de Dumnezeu. Compoziţia semnifică plinirea[30] timpului de aşteptare cunoscut sub numele de Vechiul Testament. Starea de înstrăinare în care ajumge omenirea postadamică este afectată de lucrarea lui Dumnezeu pentru pregătirea Întrupării în lume. Şi această lucrare se face prin profeţi şi prin potenţarea unui neam pentru a fi capabil să ofere trup pământesc lui Dumnezeu. Profeţii prin care lucrează Dumnezeu sunt din toate cele douăsprezece seminţii şi din neamurile păgâne, iar neamul pregătit pentru a oferi genealogie umană lui Dumnezeu-Întrupat este neamul lui David, ce se naşte din Iesei. Finalizarea acestei pregătiri prin rodul Iisus Hristos Dumnezeu-Om este biruinţa care deschide calea întoarcerii oamenilor în rai.

Interacţiunea compoziţională între personaje şi scene se face cu ajutorul unei tulpine înfrunzite ce are o singură rădăcină (Iesei) şi un unic rod (Iisus Hristos). Soluţia plastică îşi are fundamentul biblic în profeţia lui Isaia: „O Mlădiţă va ieşi din tulpina lui Iesei şi un Lăstar din rădăcinile lui va da” (Isaia cap. 11, 1). Jean Daniélou propune pentru viţa de vie semnificaţii legate de comunitatea eclesială. Plantaţia sau arborele ar putea fi înţelease ca o realitate colectivă creată şi susţinută de Dumnezeu. Fiecare plantă sau ramură semnifică un individ, care este membru al Bisericii[31]. Aceaste înţelesuri comunitare se desprind şi din analogia ce o face profetul Isaia între vie şi poporul Israel: „Dar via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iuda sunt sădirea Sa dragă, El nădăjduia că acesta va fi popor fără păcate, dar iată-l plin de sânge. Nădăjduit-a să-I rodească dreptate, dar iată: răzvrătire”[32]. Putem considera versetul de mai sus ca sursă alături de Isaia 11,1 a compoziţiei Arborele lui Iesei. Este clar cum Isaia vede poporul întrag ca o vie care nu rodeşte aşa cum şi-ar dori Dumnezeu. Arborele lui Iesei este expresia a biruinţei asupra nerodirii poporului în ansamblul său. În ciuda greutăţilor pământeşti, vremea se „plineşte” şi arborele dă rodul aşteptat de Dumnezeu.

 Arborele lui Iesei pune alături profeţiile Vechiului Testament, fapte excepţionale cu caracter revelator (Tinerii în cuptor, Ungerea lui David, Lâna lui Ghedeon, Profeţia lui Balaam despre Steaua din Iuda, Întoarcerea din drum a asinei lui Balaam etc.) şi demonstrează printr-o interacţiune istorică şi teologică împlinirea acestor profeţii în Iisus Hristos. Este o dovadă a împlinirii promisiunilor lui Dumnezeu, o prezentare a istoriei de aşteptare pentru biruinţă. Fiecare profet a primit revelaţia biruinţei dar nu s-a putut bucura de ea decât prin nădejde. Fiecare promisiune se actualizează prin Hristos, deoarece el este persoana care s-a revelat (Fig. 135). Cercetătorul Michael Taylor vede în semantică Arborelui lui Iesei o proclamare a legitimităţii lui Hristos ca Mesia[33]. Scenele de la baza arborelui, Cei trei tineri în cuptor, Lâna lui Ghedeon, Îngerul şi Balaam sunt asociate ca interpretare liturgică biruinţei asupra diavolului[34]. Ele întăresc semantica compoziţiei, reconfirmând plasarea acesteia în contextul biruinţelor.

Viaţa Sfintei Fecioare, ciclu iconografic pictat pe peretele de nord se legitimează istoric pe naraţiunea Protoevangheliei lui Iacov[35]. Zămislirea Fecioarei de către Ioachim şi Ana după ani lungi de sterilitate este privită ca o biruinţă asupra naturii corupte de păcatele oamenilor şi de ispitele diavolului. Prin zămislirea Fecioarei se creează premiza deschiderii porţilor raiului. Acest adevăr dogmatic face ca reprezentarea plastică a Zămislirii Sfintei Fecioare să fie particularizată uneori în Moldova cu ajutorul unui fond alb, fond dedicat simbolic raiului primordial şi raiului pregătit pentru oameni la Judecata de Apoi. Fondul alb este folosit ca simbol al calităţii superioare a spaţiului şi a timpului în diferite compoziţii. Dintre acestea amintim Ciclul Creaţiei atunci când se doreşte semnificarea stării lui Adam în rai (vezi Humor, Moldoviţa, Voroneţ, Suceviţa), Cetatea grădinii raiului la Judecata de Apoi (vezi Probota, Humor, Moldoviţa, Voroneţ, Suceviţa), Menologul atunci când se pomeneşte Zămislirea Maicii Domnului (vezi Sfântul Gheorghe al Mănăstirii Sf. Ioan Suceava, Suceviţa); De tine se Bucură, unde simbolizează spaţiul şi timpul Ierusalimului ceresc (Arbore, Suceviţa).

Propovăduirea Sfinţilor Apostoli se constituie într-un ciclu iconografic ce îşi doreşte să surprindă momente importante din activitatea apostolilor. În ciuda distrugerilor masive, acest ciclu iconografic se încadrează semantic „biruinţei”. Vestea cea bună dusă de apostoli a ajuns până în cele mai îndepărtate părţi ale lumii, apostolii mărturisind adevărul revelat cu preţul vieţii lor. Astfel ei primesc cununa biruinţei muceniceşti. Nu ştim dacă în partea distrusă a peretelui de nord au existat şi scene despre martiriul lor, dar aceste scene sunt pictate în Moldava acelei perioade la Dobrovăţ în pronaos, unde fiecare apostol este opus exponentului antihristului, adică împăratului persecutor[36]. Este evidentă astfel interacţionarea acestui ciclu iconografic cu restul scenelor din zona pregătitoare a bisericii.

Pronaosul şi gropniţa prezintă o iconografie unitară la interior. Unitatea este dată de întinderea Menologului în ambele camere-pregătitoare ale bisericii. Trei sunt ciclurile iconografice esenţiale ale pronaosului şi gropniţei: Sinoadele Ecumenice, Calendarul şi Ecclesia. La acestea se adaugă iconografia sistemului de boltire.

Ciclul Sinoadelor Ecumenice ocupă timpanele celor patru arce ce susţin sistemul de boltire a pronaosului. Întrunite între 325 şi 787, cele şapte Sinoade Ecumenice au avut ca scop lămurirea unor probleme de credinţă. De fiecare dată sinodalii au fost împărţiţi în două tabere şi de fiecare dată, după lungi discuţii şi intrigi una din tabere a fost socotită învingătoare iar cealaltă învinsă. Doctrina susţinută de tabăra învingătoare a fost proclamată lege şi dogmă iar doctrina susţinută de tabăra învinsă a fost considerată erezie[37]. În acest context cele şapte Sinoadele confirmate de istorie sunt proclamări ale credinţei adevărate, biruinţe asupra ereziei, adică asupra minciunii Antihristului. Dintre toate sinoadele, se dă o importanţă deosebită primului sinod, căruia îi este dedicat întreg timpanul de est al pronaosului. Interacţinunile intraiconice ale acestei scene, interacţiuni bazate pe naraţiunea istorică a şedinţelor sinodului demonstrează înscrierea acestui ciclu iconografic în contextul „biruinţelor”. Arie, preotul filosof din Alexandria, este declarat de sinod eretic. Biruinţa dreptei credinţe asupra ereziei mincinoase este semnificată de pictarea lui Arie „sub picioarele”[38] sinodalilor. De asemenea palma, pe care Sfântul Nicolae i-o aplică lui Arie, devine cheie iconografică pentru plasarea Sfântului Nicolae în contextul biruitorilor asupra metamorfozelor antihristului.

Calendarul, cunoscut şi sub numele de Sinaxar sau Menolog este cel mai mare ciclu iconografic din arta bizantină. Atunci când este complet[39], Calendarul impresionează cu multitudinea de scene ce reprezintă evenimente despre viaţa sfinţilor din fiecare zi a anului şi sărbătorile cu dată fixă[40]. Greu de urmărit datorită lipsei unei continuităţi susţinute de o naraţie istorică, el impresionează în Moldova datorită numărului mare de martirii surprinse. Decapitări, lapidări, schingiuiri cu diverse obiecte de tortură, flagelări, răstigniri, ucideri prin înec, înjunghieri, animale mâncând oameni, toate acestea coboară la prima vedere dintr-o realitate sângeroasă a lumii medievale. În realitate, Calendarul înfăţişează suma biruinţelor asupra antihristului. Mucenicii şi cuvioşii au biruit pe împăratul persecutor, pe mincinosul eretic şi pe ispititorul diavol, deschizând cărări spre rai. Jertfa trupului lor le aduce cununa cerească promisă, astfel încât moartea fizică devine început al vieţii alături de Hristos. Fiecare zi din an este sacralizată de biruinţa unui sfânt. Semantic, Calendarul se alătură astfel celorlalte cicluri iconografice ale biruinţei.

După cum am putut observa mai sus, toate ciclurile iconografice din partea pregătitoare a bisericii (pridvor, pronaos, gropniţă) interacţionează semantic în jurul ideii de biruinţă asupra diavolului şi asupra celor care s-au făcut în istorie unelte ale lui, adică antihrişti. De fiecare dată biruinţa este precedată de o luptă, imagine a luptei pe care o parcurge fiecare om. Antihristul, sub cele două forme des întâlnite în istorie, profet mincinos (eretic) şi tiran ucigaş (împăratul persecutor) este învins de cei ce şi-au asumat cu credinţă şi nădejde în Dumnezeu lupta acestei vieţi. Astfel, ereticul este biruit la Sinoadele Ecumenice şi este condamnat la Judecata de Apoi, fiind pictat în focul iadului. Împăratul persecutor este de asemenea biruit de fiecare mucenic în parte şi este condamnat la Judecata de Apoi, fiind pictat şi el în focul iadului[41]. Întreaga parte pregătitoare a bisericii condensează simbolic încleştarea existenţei umane pământeşti de la Adam cel căzut, până la reîntoarcerea în rai. Urmările căderii aduc asupra oamenilor prigoană spirituală şi materială şi doar cei care reuşesc să se folosească cu nădejde de darurile venite de la Dumnezeu prin Profeţi, Fecioara Maria şi Apostoli pot să parcurgă drumul de reîntoarcere în rai.       

Spaţiul propendeutic al bisericii se propune ca o icoană a drumului spre Ierusalimul Ceresc, dar şi ca o realitate pregătitoare pentru intrarea în spaţiul sacru al naos-altarului, loc considerat icoană a Ierusalimului Ceresc, a raiului promis. Arhanghelii Mihail şi Gabriel păzesc trecerea spre acest spaţiu, conform poruncii primite de la Dumnezeu[42].

2. Împlinirea în Spaţiul Sacru al naos-altarului.

Icoană a Ierusalimului Ceresc, spaţiul naos-altarului surprinde iconografic realităţi ale Bisericii triumfătoare şi evenimente istorice care prin participarea lui Iisus Hristos au devenit premize ale Bisericii triumfătoare. Aceste evenimente sunt biruinţe asupra diavolului şi asupra morţii, biruinţe ce deschid uşile raiului şi se reactualizează liturgic în spaţiul sacru al naos-altarului. Cei ce se împărtăşesc din roadele acestor reactualizări devin şi ei biruitori şi se înscriu astfel în marea rugăciune a sfinţilor din Biserica triumfătoare. Aici pe pământ înscrierea este mistică, dar la trecerea dincolo înscrierea este definitivă şi totală.

Iconografia interioară şi exterioară a naos-altarului este rânduită în jurul reprezentării iconice a lui Iisus Hristos Pantocrator, pictată în turla naosului. Întreaga Biserică triumfătoare este înfăţişată iconografic atât la exteriorul bisericii cât şi la interiorul ei. Cetele de îngeri, prooroci, apostoli, mucenici şi cuvioşi sunt prezentaţi într-o mare rugăciune la exteriorul bisericii şi sunt prezenţi de asemenea rugându-se în interiorul bisericii, sub forma cetelor de îngeri, prooroci şi apostoli din turla naosului şi a cetelor de mucenici şi cuvioşi din tema Ecclesia. Istoricul de artă Tereza Sinigalia vede în compoziţia Rugăciunea Tuturor Sfinţilor ce acoperă exteriorul celor trei abside moldoveneşti „o notă teologică şi eshatologică foarte clară”[43]. I.D. Ştefănescu numeşte această vastă compoziţie folosindu-se de cuvântul slavon „Cin” şi o consideră o dezvoltare a temei Deisis. Cercetătorul aduce ca argument o broderie rusească din prima parte a secolului al XV-lea, păstrată la muzeul Serghiev şi provenind de la Lavra Sfânta Treime. În această broderie, compoziţia Deisis  este dezvoltată într-un mod reîntâlnit mai târziu şi în fresca moldovenească. În centrul compoziţiei brodate este reprezentat Iisus Hristos plasat între Ioan Botezătorul şi Fecioara Maria. Acestora li se adaugă arhanghelii Mihail şi Gavriil, apostolii Petru şi Pavel, Sf. Ioan Teologul şi Sfântul Euthymie. Donatorul broderiei este reprezentat în compoziţie de patronul său, Sfântul Euthymie[44].

Interacţiunea intericonică între exteriorul şi interiorul naos-altarului este marcată iconografic prin repetarea a două elemente iconografice în aceaşi poziţie a axului altarului la exterior şi la interior. Este vorba despre Mielul biruitor din Apocalipsă[45] şi Fecioara Maria cu Pruncul pe tron şi înconjurată de îngeri. Axul altarului devine cheie de interpretare ce susţine interacţiunea conştientă între programul iconografic interior şi cel exterior.

Interacţiunea dintre reprezentările iconice ale sfinţilor stâlpnici şi contraforţii bisericii se regăseşte şi la Moldoviţa, ea avându-şi suportul teoretic în spusele apostolului despre sfinţii care sunt temelii ale Bisericii[46]. Contraforţii devin astfel icoane ale temeliilor Bisericii spirituale, ale temeliilor Ierusalimului ceresc.

Asocierea simbolică între spaţiul eclesial creştin şi Ierusalimul Ceresc are o istorie lungă, ea fiind prezentă încă din secolul al IV-lea în scrierile lui Eusebiu de Cezareea. Consemnând edificarea de către Constantin cel Mare a bisericii de pe sfântul Mormânt, Eusebiu scrie: „în afara oraşului a început împăratul să înalţe locaşul său închinat mântuitoarei biruinţe a Domnului asupra morţii, înzestrându-l cu prisos de bogăţie şi dărnicie. Încât lesne ne vine nouă a spune că aceasta ar putea fi acea nouă şi înnoită cetate a Ierusalimului dinainte vestită prin profeţi, pe care ne-o vestesc şi ne-o cântă un noian de texte inspirate”[47].



[1] Istoria artelor plastice în România, vol.I, p. 342.

[2] Anca Vasiliu, Celebrări bizantine târzii ale omului şi imaginii, p. 16; Idem, Monastères de Moldavie, XVe-XVIe siécles. Les Architectures de l'image, p. 201, 202.

[3] Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel 2, 9: „Iar venirea aceluia (Antihrist) va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase”.

[4] Apocalipsă 13, 15: „Şi i s-a dat ei să însufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina fiarei.” Apocalipsă 17, 6: „Şi am văzut o femeie, beată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Iisus, şi văzând-o, m-am mirat cu mirare mare”.

[5] vezi şi Cristian Bădiliţă, Metamorfozele Antihristului la Părinţii Bisericii, p. 17.

[6] Apocalipsă 12, 7: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. 9: Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.”; Apocalipsă 20, 2: „Şi a prins pe balaur, şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pe mii de ani.”

[7] Fapte 7, 55-56, 60: „Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! ... Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând aceasta, a murit.”.

[8] Epistola soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov Cap. 1, 12: „Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El.”  Vezi şi icoana celor patruzeci de mucenici, sau icoana sfântului Gheorghe din Ecclesia de la Biserica Sf. Gheorghe Hârlau. Fig. 112.

[9] Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul Cap. 12, 9: „Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el.”;

[10] A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, p. 100.

[11] G. Anrich, Haghios Nikolaos, der Heilige Nikolaos in der griechischen Kirche, vol. I, Die Texte, Leipzig-Berlin, 1913, p. 301 şi urm, apud Sorin Ulea, Originea şi semnificaţia ideologică a picturii exterioare moldoveneşti (II), nota 38, p. 48.

[12] Sorin Ulea, Originea şi semnificaţia ideologică a picturii exterioare moldoveneşti (II), nota 40, p. 49.

[13] Mai puţin la biserica din Arbore.

[14]  Ioan 8, 44: „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii.”

[15] Vasile Drăguţ, Dragoş Coman, maestrul frescelor de la Arbore, p. 23-24.

[16] Constantin Ciobanu, Tradiţia pseudo-inscripţiilor din pictura murală moldavă în contextul artei bizantine şi post-bizantine, supliment în Stihia profeticului, Chişinău, 2007, p. 313-335.

[17] Virgil Vătăşianu, Pictura murală din Moldova, p. 29.

[18] Sf. Ioan Gură de Aur, în vol. Problemele vieţii, p. 70: După ieşirea noastră din viaţa aceasta vom întâlni vrăjmaşi. Îl vom întâlni pe diavol şi puterile lui, care ameninţă şi lovesc şi vor să-i omoare pe cei care s-au izbăvit din Egiptul închipuit şi au trecut Marea Roşie a vieţii. Să nu ne temem însă. Călăuză pe calea noastră şi căpetenie în lupta pe care o ducem nu-1 avem pe Moise, ci pe Hristos.” 

[19] Matei 24, 30-31: „Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pământului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă. Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet de trâmbiţă...”

[20] Sorin Ulea, O surprinzătoare personalitate a evului mediu românesc: Cronicarul Macarie, în SCIA, AP, T.32, Bucureşti, 1985, p. 14-48, p. 15.

[21] Sorin Ulea, Originea şi semnificaţia ideologică a picturii exterioare moldoveneşti (II), p. 39.

[22] vezi capitolele „Spaţiul pregătirii” şi „Spaţiul împlinirii”.

[23] „Prăznuirea eliberării miraculoase a Constantinopolului cântată împreună cu imnul acatist a fost transferată la începutul secolului VIII, de pe 7 august pe 25 martie, de către patriarhul Gherman în virtutea legăturii intime a acestui imn cu Buna Vestire. ... în secolul IX, patriarhul Metodie (842-847), sau, după alte surse, patriarhul Fotie (858-886) a deplasat încă o dată această prăznuire a Acatistului într-o sâmbătă de la sfârşitul Postului Mare. ... în redacţia sa din secolul IX, Typikonul-ul Marii Biserici din Constantinopol lasă încă patriarhului libertatea de a fixa oficiul Pannychis al Născătoarei de Dumnezeu în Săptămâna a IV-a sau în Săptămâna a V-a.”(Makarios Simonopetritul, Triodul explicat – mistagogia timpului liturgic, p. 364).

[24] Luca 1, 38: „Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”;

[25] Iezechil Capitolul 44, 1: Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea din afară a templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă. 2. Şi mi-a zis Domnul: "Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă.”; Triod p. 214: „Iezechiel te-a văzut mai înainte pe tine, Preacurată, uşă neumblată, care deschizi uşile pocăinţei tuturor celor deznădăjduiţi.”

[26] Facerea Cap. 28, 12: „Şi a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe ea.”; Triod p.12: „Frumuseţea şi scara cea dumnezeiască, pe care mai înainte a văzut-o Iacob, de jos întinsă către înălţime, pe tine te cunoaştem a fi, Preacurată; pogorând de sus pe Dumnezeu întrupat, şi pe oameni printr-însa iarăşi ridicându-i.”

[27] Triod p. 133, 145, 157: „Cetatea ta păzeşte-o, Preacurată Născătoare de Dumnezeu, că întru tine, ea cu credinţă împărăţind, întru tine se şi întăreşte şi prin tine biruind întoarce toată încercarea, robeşte pe vrăjmaşi şi stăpâneşte pe supuşii ei.”

[28] Triod, p. 388-397: Slujba Imnului Acatist, slujbă inserată Cântările triodului din săptămâna a V-a din Postul Mare, în timpul Utreniei de Sâmbătă dimineaţă.; Triod p. 397-398 şi p. 657-662: Imediat după Condacul al XIII-lea din Imnul Acatist, începe Sinaxarul, care vorbeşte despre asediile Constantinopolului, asedii în care oraşul a fost apărat de Dumnezeu.

[29] Vezi imaginea Arborele lui Iesei de la Voroneţ. Fig. 228.

[30] Galateni 4, 4: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege”.

[31] Jean Daniélou, Les symboles chrétiens primitifs, p. 35.

[32] Isaia 5, 7.

[33] Michael D. Taylor, Tree of Jesse, p. 133-134.

[34] Sfântul Ambrozie, Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, p.70: „.... şi de ceilalţi prooroci, Anania, Azaria, Misael, Daniel, Ilie, Elisei, care prin credinţă au biruit împăraţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, .... pe bună dreptate în ei este întruchipată tăria.”; Deuteronom 23, 5: „Dar Domnul Dumnezeul tău n-a voit să asculte pe Valaam şi a prefăcut Domnul Dumnezeul tău blestemul lui în binecuvântare pentru tine, pentru că Domnul Dumnezeul tău te iubeşte.”

[35] Protoevanghelia lui Iacob, în Evanghelii apocrife, traducere, studiu introductiv, note şi prezentări de Cristian Bădiliţă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999.

[36] Constanţa Costea, Nartexul Dobrovăţului „dosar arheologic”, în Revista Monumentelor Istorice, Nr. 1, Bucureşti, 1991, p. 14-15.

[37] Este important de ştiut faptul că au existat mai multe sinoade care s-au autointitulat „ecumenice” şi au promulgat dogme. Doar şapte au rămas în istorie recunoscute ca „ecumenice” deoarece pe lângă procedura sinodală o dogmă creştină are nevoie de confirmarea socială. Adică sinodul proclamă dogma şi o propune Bisericii. Dacă biserica o acceptă şi o implementează în viaţa ei, atunci dogma este considerată inspirată de Duhul Sfânt. Dacă însă dogma este respinsă de Biserică atunci ea este erezie şi sinodul nu este recunoscut ca ecumenic. În acest context este cunoscut cazul sinodului din 449 de la Efes, sinod care a proclamat monofozitismul ca doctrină corectă. Sinodul a fost proclamat ca „ecumenic” de împăratul Teodosie al II-lea, dar nu s-a impus în timp, actele sale fiind contestate după proclamare. Doi ani mai târziu, în timpul împăratului Marcian a avut loc sinodul de la Calcedon (451), sinod ce consideră eretice hotărârile de la Efes din 449. Şi acest sinod a fost contesta şi au urmat dispute teologice care au antrenat împăraţii şi armata, declansând inclusiv prima schismă dintre Răsarit şi Apus (482-518). Credinţa care s-a impus până la urmă este cea proclamată în anul 551 la Calcedon, sinodul de atunci fiind recunoscut până astăzi ca „ecumenic”.  (Vezi pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, vol.II, Ed. Trinitas, Iaşi 2000 şi Prof.Dr. Emilian Popescu, Curs de istoria şi cultura Bizanţului, vol. I 324-867, Bucureşti, 1995, p. 68-78).

[38] Biblic, plasarea sub picioare este un semn al înfrângerii: Psalmi Cap. 8, 6: „Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui.”; Iconografic de asemnea biruitul este plasat sub picioarele biruitorului. Vezi icoanele Sfântului Gherghe (Fig. 890), Dimitrie (Fig. 818), Mercurie (Fig. 814), sau icoana Sf Arh Mihail din gropniţa de la Suceviţa (Fig. 794).

[39] La Moldoviţa Menologul este complet, el începe din colţul de nord-est al peretelui de est al pronaosului, cu ziua de 1 septembrie, prima din anul bisericesc, şi continuă în această încăpere până la ziua de 29 februarie. Lunile din martie până în august au fost pictate în gropniţa bisericii. Luna februarie este inserată în scena Ecclesia din pronaos iar luna august în scena Ecclesia din Gropniţă.

[40] Există şi sărbători cu dată schimbătoare. Este vorba de acele sărbători ce depind de data Paştelui. Serbat în prima duminică după lună plină după echinacţiul de primăvară, Paştele are dată schimbătoare, ceea ce determină şi pentru Intrarea în Ierusalim, Înălţare şi Coborârea Duhului Sfânt date schimbătoare.

[41] Interesant de urmărit în Moldova este faptul că în focul iadului sunt pictate persoane care s-au făcut vinovate de păcate împotriva credinţei (eretici şi tirani – Fig. 113-120). Nu avem în Moldova specificaţii clare ale păcatelor trupeşti, aşa cum vom se întâlnesc în alte părţi. Putem exemplifica amintind de biserica Sfinţii Constantin şi Elena de la Hurezi, unde pe lângă cei vinovaţi de păcate spirituale (Ex.: „Antihristul”) apar şi cei vinovaţi de păcate trupeşti (Ex.: „curva”). Vezi Bogdan Tătaru-Cazaban şi Gabriel Herea, Mănăstirea Hurezi, Editura Artec Impresiones, Segovia, 2009, p.68, 69 ;

[42] Facere 3, 24: „Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii.”

[43] Sinigalia, Tereza, Eglises de Moldavie – Church of Moldavia, p. 6.

[44] Ştefănescu, I.D., L'évolution de la peinture religieuse en Bucovine et en Moldavie depuis les origines jusqu'au XIXe siècle, Nouvelles recherces. Étude iconografique, p. 151-152; vezi şi Anca Vasiliu, Monastères de Moldavie, XVe-XVIe siécles. Les Architectures de l'image, p. 131.

[45] Apocalipsă 17, 11: „Şi fiara care era şi nu mai este - este al optulea împărat şi este dintre cei şapte şi merge spre pieire. 14. Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor şi vor birui şi cei împreună cu El - chemaţi şi aleşi şi credincioşi.”

[46] Efeseni 2, 20: „Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos.”; Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul Cap. 3, 12: „Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, - al noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu - şi numele Meu cel nou.”

[47] Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, p. 140.

Actualizat: Miercuri, 24 August 2011
Cele mai noi articole de Gabriel Herea:
SUS